Reprezentăm vocea rebreniștilor.

Revenim cu un nou articol marca CȘE CNLR, prezentând perspectivele și poveștile captivante ale dnei. Georgiana Marti, care a avut ocazia să lucreze într-un sistem de învățământ diferit. Experiențele acumulate pe parcursul anilor în care a predat la o școală privată din Emiratele Arabe, i-au dezvoltat o fire profesională, fiind dedicată în educarea elevilor și a creării unui mediu potrivit pentru aceștia. Ne simțim norocoși să o avem alături de noi, aducându-ne o contribuție de neprețuit în calitate de profesoară.

       Echipa CŞE CNLR: Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat în predarea fizicii?

       Georgiana Marti: În România, a fost să-i conving pe elevi că trebuie să depună efort și să facă și fizică, pe lângă matematică, română și alte chestii care sunt considerate importante, pentru că, oarecum, acum fizica, cel puțin în zilele noastre, e trecută pe un fel de linie moartă. Exact ca și trenul care stă în gară și nu mai pleacă. Eu am început să predau în '96 la Liviu, unde am stat doi ani și jumătate, după care am ieșit pe un concediu de maternitate, după care am mai lucrat jumătate de an, iar mai apoi am plecat din țară. Acum douăzeci și ceva de ani, parcă atitudinea era mai bună. Deci, cea mai mare provocare a fost atitudinea elevilor înspre fizică. Am fost oarecum șocată de ea, pentru că atunci când am plecat, atitudinea era super pozitivă și bună. Fizica era un fel de regină, împreună cu matematica, fiind și școala orientată pe așa ceva. Ducându-mă în Emirate, acolo, în continuare regine erau matematica și fizica, împreună cu engleza fiind o școală internațională. Însă aici, să motivez elevii nu a fost o problemă. Copilul știa că părintele plătește o anumită sumă de bani, așa că el știa că trebuie să vină la școală ca să-și facă un viitor cât mai bun, să meargă la o universitate foarte bună, cu asta se lăuda și școala respectivă. Chestia aici era că foarte puțini erau localnici, restul erau așa cum eram și eu, expatriați, și nimeni nu se gândea să rămână în Emirate. Provocarea în România, să răspund, a fost să motivez copiii în privința fizicii. Și zic că și reușesc, considerând că sunt deja anunțați 12 elevi care vor să meargă la olimpiadă, fiind abia al doilea an de când predau iar la Liviu. Deci un pic de drag de fizică tot au prins copiii mei. Și eu zic că chiar dacă e puțin, e ca și chestia aia cu o floare nu se face primăvară. Măi, eu cred că dacă există floarea aia, sunt șanse să se facă primăvara viitoare mai multe.

       Echipa CŞE CNLR: Ne-aţi spus că şcoala din Emirate era una internaţională. Cum ați abordat diferențele culturale în sala de clasă?

       Georgiana Marti: Ce a fost foarte de ajutor în Emirate e că subiectele tabu nu se discutau în clasă. Nu vorbeam despre religie, ca să nu spunem tâmpenii și să ne certăm unii cu alții. Nu vorbeam despre politică și nici despre sex, fiind o țară conservatoare. Neavând loc aceste discuții nici între elevi, nici între profesori, cumva ai trecut niște etape. Și atunci, oamenii, în final, toți sunt la fel. Nu stăteam să ne plângem de lucruri mărunte, noi vedeam imaginea noastră de ansamblu, scopul nostru. Nu ne agățam de detalii mici, cum ar fi diferențele culturale. Scopul nostru era clar, noi suntem o echipă, ăsta era și sloganul: "we are a team, we are in a boat, a big boat and we are pedaling in the same direction, whoever doesn’t pedal in the direction we want, we get him out of the boat", fiind școală privată. Când venea lumea și se înscria, dacă nu era de acolo de mic, copilul primea un test unde vedea dacă se califică sau nu să fie în școala aia. Voiai sau nu voiai să fii în școala aia. Și dacă la un moment dat nu mai voiai, adică nu te mai țineai de treabă, te mai și descărcau, rar, dar te mai și descărcau câteodată. Deci, aș zice că nu am simțit neapărat, sigur că, ei fiind puțin diferiți de noi așa în viața socială, parcă aveai o reținere, dar în principiu nu am socializat cu elevii sau cu părinții. Era o persoană care se ocupa de relațiile părinți-școală. Profesorul nu avea voie să discute cu părintele. Dacă cineva mă trăgea de mânecă, "Ms. Marti, băiatul meu...", eu trebuia să răspund: "Îmi pare rău, nu pot să discut, mergeți, vă rog, mai departe la forurile competente." Din punctul ăsta de vedere, erai ca într-un clopot de sticlă, nu știi ce nu trebuie să știi. Fiecare își făcea treaba și eu, ca profesor, dar și copiii. Așa nu te agăți de mărunțișuri. Îmi place să zic că sunt diplomată și că pot gestiona bine situația astfel încât nimeni să nu se simtă într-un fel sau altul.

       Echipa CȘE CNLR: Cum v-a influențat această experiență pe dumneavoastră ca profesor și ca persoană?

       Georgiana Marti: Din punct de vedere material nu exista comparație. Am plecat de nevoie,  nu din dorința de a experimenta ceva nou. Suntem ambii profesori, aveam copil mic, ne descurcam destul de greu și am plecat. A fost o decizie destul de grea și știam că o să predăm în limba engleză. Am terminat liceul în anul 1991, deși am studiat această limbă, era o diferență majoră dintre a rezolva exercițiile din carte și a o folosi în conversații. Nu aveam expuneri, cum ar fi un televizor, pentru a putea învăța engleza și „informal”, nu doar din carte. A fost destul de greu în primii ani, existând și o anumită barieră de limbă, când voiam să spun un anumit cuvânt, nu îl găseam pe cel mai potrivit pentru a-mi exprima ideea. Am ajuns însă să cunosc o mulțime de oameni, de diferite naționalități, cu multe idei și păreri și foarte bine educați. Acest lucru a fost un plus pentru mine și familia mea. Copiii mei au fost educați în limba engleză, considerând această limbă, limba lor nativă iar acasă am folosit limba română. La scoală au învățat și limba franceză, deoarece nu erau arabi și nu mergeau la orele de arabă însă în clasele I-a și a II-a, la orele de religie, făceau și o oră sau două de arabă pe săptămână. Când ne-am întors acasă, fiul cel mare a făcut facultatea aici, iar fiica cea mică și-a continuat liceul pe clasa a XI-a. Amândoi sunt plecați, cu studiile terminate în română, știu patru limbi, deși araba nu o vorbesc fluent, se descurcă, nu-i păcălește nimeni. Ai să întrebi „De ce m-am întors?”. Am venit pentru că după 20 de ani te simți dezrădăcinat, nu am preluat-o dintr-o carte, pur și simplu așa ne-am simțit. Copiii nu aveau un „acasă”. Când mergeam vara în România, noi spuneam că mergem acasă, iar ei doar că merg în România. Același lucru îl spuneau și când se întorceau în Emirate, nu era niciunde „acasă”. Până la urmă am simțit că e timpul, a contat foarte mult și pandemia. Când „reginele” fizică, matematică și engleză au devenit „și mai regine” și doar ele erau importante, celelalte materii fiind trecute pe linie moartă. Nu puteam face sport, muzică, desen și altele, ne-am simțit suprasolicitați, foarte obosiți și pe punctul de a face un alt pas, nu să regresăm, pentru că nu consider întoarcerea în România, un regres. Am venit cu mare bucurie, iar în timpul acesta mi-am făcut casă. Acasă e altfel, oricum ar fi, însă copiii mei încă lucrează la cuvântul acesta și nu se pot hotărî exact.

       Echipa CȘE CNLR: Simțiți că predarea în Emirate v-a influențat foarte mult modul de predare?

       Georgiana Marti: Foarte mult. Nu că aș fi adepta scosului la tablă, sau că aș fi fost, acum nu mai scot copiii la tablă. Consider că sănătatea psihică e la fel de importantă ca și cea fizică. Atunci când un copil se simte anxios și stresat, un stres în plus este scosul la tablă. Prefer să întreb copilul din bancă, iar acesta să îmi dicteze ceea ce trebuie scris pe tablă. Dacă relația este de la același nivel, copilul în bancă, eu în picioare, scriind ceea ce îmi dictează, am impresia că nu se creează o așa de mare presiune asupra lor. În Emirate nu era permis scosul copiilor la tablă. Scosul la tablă și răspunsul oral din picioare se considera a fi o pedeapsă. Nu știu dacă și colegii mei sunt de acord cu acest lucru, pentru că și evaluarea orală este importantă, însă eu o fac altfel. Din contribuțiile pe care copiii le au la oră, îi notez în caiet cu plusuri, care urmează a fi transformate și în note. Ideea mea este să aflu ce știe copilul, nu să îl prind și să zic „ha!”, eu doresc să îi încurajez, să văd ce știu și să meargă mai departe. Stilul meu de învățare este prin descoperire și prin înaintarea cu pași mici, fără a învăța de frică sau de stres. Consider că depinde și de atiudinea profesorului, deoarece copilul ajunge să învețe nu neapărat de dragul fizicii, ci de cel al persoanei care o predă.

       Echipa CȘE CNLR: Care a fost cea mai ciudată mâncare pe care ați gustat-o?

       Georgiana Marti: Una din ele a fost laptele de cămilă, pe care a trebuit să-l gust pentru că am fost invitată la o crescătorie de cămile de către părinții unor elevi de-ai mei. Am întâlnit și câteva cămile care participau la curse. Acum nu le este permis oamenilor să dirijeze cămilele și au niște roboței care le ghidează cu ajutorul unei stații prin care vorbește stăpânul. O experiență plăcută, însă laptele nu mi-a plăcut. O altă mâncare a fost miel învelit în staniol și cu multe condimente diferite, făcut într-o groapă cu jar timp de 7 ore. Asta a fost mâncarea servită la o nuntă, unde pe fiecare masă era așezat câte un cap de miel, ca să arate că la fiecare masă se servește un miel întreg. Mâncarea a fost destul de impresionantă și foarte gustoasă. Am mai mâncat un fel de desert numit „mama lui Ali”, care e un fel de lipie înmuiată în lapte, cu stafide și îndulcitori. E foarte interesant dar are o textură ciudată, însă e bun la gust. 

Îi mulțumim dnei. Marti pentru toate experiențele pe care le-a împărtășit cu noi și pentru că ne-a deschis o portiță spre cunoașterea lumii, plină de unicitate, diversitate și întâmplări care așteaptă să fie trăite la maxim. Ea ne-a arătat că orice e posibil dacă ai motivația necesară și trebuie să înaintezi spre nou cu brațele deschise, pentru a învăța și a crește.

Articol realizat de Biroul de Presă al CȘE CNLR: Director Sara Toadere , Redactori: Roxana Mihăilă, Dana Vînca și Patricia Bendik.